Andromeda

Universul respiră prin haos,

Ordinea-i doar întâmplătoare.

Te atrage cu ce-i mai frumos —

Dar vrei stele căzătoare.

Le privești și ceri dorințe

De la astre ce pier arzând.

Te amăgesc prin strălucire,

Dar nu le vei avea nicicând.

Eu renunț să mă agăț de stele.

Cand sunt o magnifică galaxie —

Nu din praf, ci din metale grele,

Mai mult decât o simplă fantezie.

Nu sunt o pitică albă

Prinsa în sisteme instabile

Ci rămân la fel de caldă

În vidurile cele mai ostile.

Eu nu ard pal, doar o dată,

Nici nu-s o supernovă tristă.

Mă doresc iar redevorată —

Dragostea nu-i egoistă.

Dar nu mă sting — mă reaprind

Din cenușa unor stele moarte.

Și din focul lor mă desprind,

Să fiu lumina mea in noapte.

Sunt o galaxie vie, în culori,

Cu o gaură neagră-n piept,

Ce atrage un milion de sori —

Dar îi eliberez, căci nu e drept.

Totul e dans gravitațional:

Cu cât pare mai enigmatic,

Cu-atât ne pierdem universal

Într-un canibalism galactic.

Stele, comete care pier,

Le veneram de jos, de pe planetă.

M-atragea forța lor de fier —

Dar acum eu strălucesc aici, completă.