Despre mine
Îmi port zâmbetul ca pe un scut călit în umor și autoironie – pentru că viața e prea scurtă ca să n-o trăim cu un pic de râs, chiar și printre lacrimi.
Probabil de aici vine nevoia mea aproape permanentă de a înțelege. Oamenii. Regulile. Sistemele. De ce funcționează lucrurile într-un anumit fel, de ce uneori nu funcționează deloc și ce se întâmplă cu cei care nu se potrivesc perfect în forma în care lumea se așteaptă să intre.
Am petrecut mai bine de două decenii în fotbal. Am început foarte tânără, am ajuns arbitru internațional și am trăit ani întregi într-un mediu în care precizia, decizia și regulile făceau parte din fiecare zi. Pe teren, lucrurile aveau o logică pe care o înțelegeam instinctiv: observi, interpretezi, decizi, continui.
Mult mai târziu am înțeles că experiența mea în fotbal fusese și o experiență neurodivergentă.
Diagnosticul de autism primit la maturitate nu mi-a schimbat trecutul, dar mi-a schimbat radical felul în care îl pot citi. Multe lucruri care păreau cândva contradicții au început să formeze un sistem: intensitatea intereselor, nevoia de logică și coerență, sensibilitatea la anumite medii, dificultatea cu regulile nescrise, capacitatea de a intra profund într-un subiect și senzația că uneori înțeleg mecanisme foarte complexe mai ușor decât convențiile sociale aparent simple.
De aici a apărut și dorința de a vorbi despre neurodivergență altfel.
Nu ca despre o listă de simptome și nici ca despre o poveste obligatoriu inspirațională. Mă interesează mai mult ce se întâmplă în spatele comportamentului: cum procesăm informația, cum ne adaptăm, ce cost are adaptarea și cât din ceea ce numim „dificultate individuală” este de fapt rezultatul întâlnirii dintre un anumit creier și un anumit mediu.
Aceeași curiozitate mă urmărește și atunci când scriu.
În literatură pot face ceva ce realitatea nu permite întotdeauna: pot opri timpul suficient cât să mă uit sub suprafață. Mă interesează oamenii puși în situații-limită, felul în care se schimbă sub presiune, regulile pe care comunitățile le construiesc și distanța dintre cine credem că suntem și cine devenim atunci când lumea ne obligă să alegem.
Iar uneori cuvintele nu sunt suficiente.
Atunci pictez sau desenez. Nu pentru a explica, ci tocmai pentru momentele în care explicația ar strica ceva. Îmi place contrastul dintre analiza foarte structurată și libertatea unei imagini care nu trebuie să demonstreze nimic.
La prima vedere, fotbalul, neurodivergența, literatura și arta pot părea lumi diferite.
Pentru mine nu sunt.
În toate caut același lucru: structura de sub suprafață.
Mă interesează de ce facem ceea ce facem, cum construim reguli și identități, cum ne schimbă mediile în care trăim și ce se întâmplă atunci când cineva refuză, nu poate sau pur și simplu nu vrea să devină exact ceea ce i se cere.
Site-ul acesta este locul în care adun toate aceste explorări.
Uneori prin cercetare și analiză. Alteori prin experiență personală, ficțiune sau imagine.
Nu pretind că am toate răspunsurile. De regulă, găsesc o întrebare bună și apoi fac ceea ce fac de când mă știu: o desfac în bucăți până când începe să aibă sens.
Și, din când în când, descopăr că unele lucruri sunt mai interesante tocmai pentru că nu pot fi reduse la o explicație simplă.
Să fii voce, nu ecou.
Când n-ai avut profesori, dar ai avut foame de mai bine
Parcursul meu educațional n-a fost nici liniar, nici generos. A început cu instabilitate, lipsuri și multe întrebări despre „oare o să pot vreodată?”. N-am avut profesori care să-mi spună „tu poți”, nici teme corectate cu pixul roșu. Am fost autodidactă din nevoie și am muncit pentru șansa mea. Prima zi în banca unei facultăți a fost pentru mine o victorie personală.De aceea, misiunea mea față de tineri pornește dintr-un loc profund: știu cum e să fii în sistem, dar pe dinafară. Să simți că educația e un drum pe care trebuie să-l construiești singur, fără repere clare, fără profesori care să vadă potențialul dincolo de absențe sau de hainele purtate.
Omul care m-a văzut când eu nu știam cine sunt
Tot ce sunt azi în arbitraj datorez, în mare parte, unui om. Un mentor. Nu doar cineva care m-a învățat regulile jocului, ci care mi-a oferit o direcție când viața era o intersecție în ceață. M-a văzut când nici eu nu știam ce pot deveni. A fost mai mult decât un ghid – a fost catalizatorul unei versiuni mai bune a mea. În jurul lui s-a format o comunitate vie, cu sens, cu valori. Acolo am învățat ce înseamnă să contribui, nu doar să exiști.
Visul meu? Să ajung, într-o zi, genul acela de om despre care cineva zice: „datorită ei, n-am renunțat.” Așa cum eu spun asta despre mentorul meu. N-aș putea cere ceva mai frumos decât să-i calc pe urme.
Pauza scurtă, aproape deloc
Așa zice ea. Și chiar așa e. La ora 6 fix dimineața, când alții abia deschid ochii, noi suntem la pista de atletism. Încălzire, sprinturi, concentrare. Cot la cot cu băieții. Fără menajamente, fără scurtături.
Antrenoarea mea e genul acela de femeie care te pune la muncă înainte să-ți dai seama că te plângi. Nu ridică vocea, dar ridică standardul. Și nu te lasă să cazi în comoditate – nici fizic, nici mental.
Cu ea am învățat că disciplina nu e despre ambiție oarbă, ci despre consecvență tăcută.
Antrenamentele nu sunt doar despre anduranță. Sunt despre a-ți ține promisiunea față de tine. Despre a apărea în fiecare dimineață, chiar și când corpul zice „nu” și mintea zice „mai dormi”.
Comunitatea pe care a format-o în jurul ei e una rară – un spațiu de încredere, respect și muncă reală. De multe ori, se suprapune cu lumea arbitrajului. Sunt aceiași oameni care te privesc în ochi când e greu și nu te lasă să pleci.
Când totul e urgent, dar sensul rămâne prioritar
Sunt și project manager într-o organizație unde simt că ceea ce fac are rost. (Mai puțin birocrația și dosarele cu șină – dar nimeni nu e perfect.) Nu e despre „a face proiecte”, ci despre a contribui cu tot ce sunt: idei, energie, creativitate, rezistență și... multă răbdare.
Nu există două zile la fel. Nici soluții universale. Există multă muncă, efort, optimism – și lecții învățate.
Și, cu puțin noroc, și din ale colegilor. Uneori mai repede decât ei. Dar nu spun nimic – doar zâmbesc și notez pentru data viitoare.
Și da, dacă ar trebui să explic ce înseamnă haosul în project management, aș spune doar atât: februarie. Cine știe, știe. Cine nu... să se bucure.
Terapii neoficiale: somn, pictură, cafea
Îmi place să citesc cărți care-mi dau de gândit. Să călătoresc, să descopăr locuri nebănuite, dar cu ochii larg deschiși la oameni. Să scriu gânduri pe care uneori le postez, alteori le țin doar pentru mine – și să mă pierd în conversații luuuungi și cafea bună.
Dar una dintre cele mai personale forme de respiro e pictura. Nu o fac ca artistă — deși am câteva capodopere în care pensula a alunecat din greșeală și am zis că „așa am vrut”.
O fac pentru ca din când în când, simt cum gălăgia se pierde în culori. Când pictez, îmi dau voie să nu controlez totul. Să nu am soluții. Să mă joc. Și e poate singurul loc unde haosul nu trebuie ordonat — doar simțit.
Cu zâmbetul pe buze și cartonașele în buzunar,
Roxana
Cum am început arbitrajul: Pasiune pentru fotbal — nu doar ca sport, ci ca fenomen social
Primul meci de fotbal l-am văzut alături de tatăl meu, când aveam doar 6 ani. Nu cunoșteam regulile, dar am fost fascinată de ce vedeam: de energia din tribune, de ritmul jocului, de trăirile intense care uneau oameni complet diferiți pentru 90 de minute. Nici nu știam atunci că trăiam începutul unei povești care avea să mă însoțească toată viața.
Pentru mine, fotbalul n-a fost niciodată doar un sport. A fost și este un fenomen social, un limbaj universal care poate crea solidaritate, identitate și respect — chiar și între adversari. Am simțit mereu că dincolo de scoruri, meciuri sau competiții, fotbalul ne arată cum funcționează comunitățile, cum se construiește încrederea și cum se educă generații întregi.
La 16 ani am intrat oficial în arbitraj. Nu visam la FIFA, nu știam atunci ce înseamnă această onoare, dar visam sa arbitrez in divizia A, cum se numea atunci. Știam doar că vreau să fiu parte din acest fenomen, dar nu oricum — ci contribuind la echilibru, corectitudine, echilibru în joc.
Am parcurs fiecare etapă cu seriozitate: județ, ligile inferioare, ore de navetă, terenuri improvizate.De multe ori, nu exista vestiar. Mă schimbam în mașină sau căutam un colț de intimitate. În unele locuri, nici măcar nu îndrăzneam să întreb de toaletă — știam deja că nu există opțiuni pentru mine. Mă asiguram, cu grijă de acasă, că în următoarele două-trei ore nu voi avea nevoie. Băieții, desigur, aveau câmpul — eu aveam răbdarea.
Cum a început totul: Pasiune pentru fotbal — nu doar ca sport, ci ca fenomen social
