Despre mine

Când n-ai avut profesori, dar ai avut foame de mai bine

​

Parcursul meu educațional n-a fost nici liniar, nici generos. A început cu instabilitate, lipsuri și multe întrebări despre „oare o să pot vreodată?”. N-am avut profesori care să-mi spună „tu poți”, nici teme corectate cu pixul roșu. Am fost autodidactă din nevoie și am muncit pentru șansa mea. Prima zi în banca unei facultăți a fost pentru mine o victorie personală.De aceea, misiunea mea față de tineri pornește dintr-un loc profund: știu cum e să fii în sistem, dar pe dinafară. Să simți că educația e un drum pe care trebuie să-l construiești singur, fără repere clare, fără profesori care să vadă potențialul dincolo de absențe sau de hainele purtate.

​

Omul care m-a văzut când eu nu știam cine sunt

​

Tot ce sunt azi în arbitraj datorez, în mare parte, unui om. Un mentor. Nu doar cineva care m-a învățat regulile jocului, ci care mi-a oferit o direcție când viața era o intersecție în ceață. M-a văzut când nici eu nu știam ce pot deveni. A fost mai mult decât un ghid – a fost catalizatorul unei versiuni mai bune a mea. În jurul lui s-a format o comunitate vie, cu sens, cu valori. Acolo am învățat ce înseamnă să contribui, nu doar să exiști.

Visul meu? Să ajung, într-o zi, genul acela de om despre care cineva zice: „datorită ei, n-am renunțat.” Așa cum eu spun asta despre mentorul meu. N-aș putea cere ceva mai frumos decât să-i calc pe urme.

​

O altă perspectivă, același scop

​

Azi sunt vicepreședinta Comisiei de Arbitri Giurgiu și coordonatoarea arbitrajului feminin din județ – o funcție care înseamnă mai puțin „titlu” și mai mult muncă, încredere și o grijă constantă pentru oameni.

Sunt, cum îmi spun unii, „varianta feminină” a mentorului meu – o expresie care mă onorează, dar vine și cu greutatea unor așteptări mari. El e un perfecționist desăvârșit. Eu sunt… haos ordonat în permanentă negociere cu universul. Cum funcționăm împreună? El pune rigla. Eu trag linia strâmb… dar colorată. Și, culmea, iese ceva ce merită.

Împreună formăm nu doar o echipă, ci o comunitate. Construim, ghidăm, susținem. Îi văd pe cei care vin după noi: cu potențial, dar și cu nevoie de sprijin, direcție și uneori... doar de cineva care să creadă în ei.

Îmi pasă de fiecare arbitru care crește, care își găsește vocea într-un sport în care, uneori, ești mai des contestat decât încurajat. Și, mai ales, îmi pasă de fetele care încep să creadă că da, și ele pot. Nu doar pentru că sunt bune, ci pentru că sunt acolo – pregătite să-și ia locul, nu să-l ceară.

​

Pauza scurtă, aproape deloc

​

Așa zice ea. Și chiar așa e. La ora 6 fix dimineața, când alții abia deschid ochii, noi suntem la pista de atletism. Încălzire, sprinturi, concentrare. Cot la cot cu băieții. Fără menajamente, fără scurtături.

Antrenoarea mea e genul acela de femeie care te pune la muncă înainte să-ți dai seama că te plângi. Nu ridică vocea, dar ridică standardul. Și nu te lasă să cazi în comoditate – nici fizic, nici mental.

Cu ea am învățat că disciplina nu e despre ambiție oarbă, ci despre consecvență tăcută.
Antrenamentele nu sunt doar despre anduranță. Sunt despre a-ți ține promisiunea față de tine. Despre a apărea în fiecare dimineață, chiar și când corpul zice „nu” și mintea zice „mai dormi”.

Comunitatea pe care a format-o în jurul ei e una rară – un spațiu de încredere, respect și muncă reală. De multe ori, se suprapune cu lumea arbitrajului. Sunt aceiași oameni care te privesc în ochi când e greu și nu te lasă să pleci.

​

Când totul e urgent, dar sensul rămâne prioritar

​

Sunt și project manager într-o organizație unde simt că ceea ce fac are rost. (Mai puțin birocrația și dosarele cu șină – dar nimeni nu e perfect.) Nu e despre „a face proiecte”, ci despre a contribui cu tot ce sunt: idei, energie, creativitate, rezistență și... multă răbdare.

Nu există două zile la fel. Nici soluții universale. Există multă muncă, efort, optimism – și lecții învățate.
Și, cu puțin noroc, și din ale colegilor. Uneori mai repede decât ei. Dar nu spun nimic – doar zâmbesc și notez pentru data viitoare.

Și da, dacă ar trebui să explic ce înseamnă haosul în project management, aș spune doar atât: februarie. Cine știe, știe. Cine nu... să se bucure.

​

Terapii neoficiale: somn, pictură, cafea

​

Îmi place să citesc cărți care-mi dau de gândit. Să călătoresc, să descopăr locuri nebănuite, dar cu ochii larg deschiși la oameni. Să scriu gânduri pe care uneori le postez, alteori le țin doar pentru mine – și să mă pierd în conversații luuuungi și cafea bună.

Dar una dintre cele mai personale forme de respiro e pictura. Nu o fac ca artistă — deși am câteva capodopere în care pensula a alunecat din greșeală și am zis că „așa am vrut”.
O fac pentru ca din când în când, simt cum gălăgia se pierde în culori. Când pictez, îmi dau voie să nu controlez totul. Să nu am soluții. Să mă joc. Și e poate singurul loc unde haosul nu trebuie ordonat — doar simțit.

​

Cu zâmbetul pe buze și cartonașele în buzunar,
Roxana