Unde nu ajung picioarele, merge mintea

Nu știu exact când m-am hotărât că vreau la doctorat. Probabil într-o dimineață în care mi-am spus că, dacă tot îmi place să pun ordine în haos (pe teren, în viață și uneori în mintea altora), pot să o fac și cu stil academic.

Sau poate a fost în ziua în care mi-am dat seama că arbitrii nu se nasc în vestiar, ci se formează în tăcere, sub presiune, fără ghid. Așa a apărut tema mea: reconstrucția educațională a profesiei de arbitru de fotbal.

Pe scurt? Cum ar fi dacă arbitrii n-ar trebui să învețe totul pe cont propriu.

Când le-am spus prietenilor că m-am înscris la doctorat, prima reacție a fost previzibilă:

— La ce? La nervi?

— Ha!Ha!Ha!

Și da, poate că e o formă de nebunie frumoasă să te apuci de o cercetare academică când ai deja un to do list cat pentru 2 vieti.

Dar tocmai pentru că am trecut prin toate, simt că pot contribui cu ceva în plus: o viziune. O moștenire. O punte între ce am învățat pe teren și ce pot transmite mai departe.

Există momente în viață când ai toate motivele să te oprești.

Când corpul îți spune ajunge, când alții întreabă mai are sens?, și când te vezi pe tine însuți căutând ieșirea, dar alegând – pentru a suta oară – să rămâi.

Nu m-am retras. Încă arbitrez. Încă simt bucuria de a intra pe teren, de a lua decizii în fracțiuni de secundă, de a simți jocul ca un dans pe muchie de cuțit.

Dar în paralel, am început să privesc cu mai multă claritate spre ce pot lăsa în urmă. Pentru că sunt împăcată cu ce am construit până acum – și pentru că știu că experiența capătă sens doar dacă e împărtășită.

N-am rămas pentru trofee. Am rămas pentru sens.

Am auzit de atâtea ori: „La ce mai insisti, dacă te doare?”

Și am răspuns, în gând sau cu voce tare:

Pentru că doare să plec înainte să las ceva în urmă. Pentru cei tăcuți, corecți, poate invizibili – care n-au voce, dar au vocație?

De ce reconstrucție educațională?

Pentru că, oricât de bine suntem pregătiți tehnic, partea nevăzută a formării – cea emoțională, valorică, identitară – rămâne adesea în umbră.

Tema mea propune un model de formare care să includă:

– dezvoltare continuă, nu doar inițială,

– incluziune socială, pentru toți cei care nu s-au simțit niciodată „modelul standard”,

– și susținerea identității profesionale într-un mod conștient, nu lăsat la voia întâmplării. Că identitatea profesională nu se rezumă la un ecuson, ci se construiește cu fiecare meci, fiecare greșeală, fiecare revenire după o accidentare sau o perioadă grea.

Nu e despre a înlocui ce există. E despre a completa – cu grijă, cu respect, dar și cu viziune.

Încăpățânarea de a rămâne

Sunt momente în care simt oboseala, da. În care corpul îmi reamintește că am sute de meciuri la activ. Dar și momente în care simt, cu aceeași intensitate, că arbitrajul este încă locul meu.

Și cât timp simt asta, voi continua.

Nu din obligație, ci din convingere.

Doctoratul nu e un plan de retragere.

Este un plan de viitor. Un mod prin care vreau să dau mai departe ce am învățat. Să sprijin o generație care poate va avea mai mult sprijin decât am avut noi.

Să spun, prin cercetare, ceea ce poate pe teren nu am avut timp să formulăm: Suntem mai mult decât un rol. Suntem oameni care învață, se reconstruiesc și dau mai departe.

Și dacă mă întrebi ce simt acum?

Simt recunoștință. Și determinare.

Pentru cariera pe care am avut-o, pentru oamenii care m-au susținut, pentru toate urmele invizibile pe care le-a lăsat fiecare meci.

Și pentru șansa de a construi ceva care poate va conta – nu doar azi, ci și mâine.